Rudarii sunt recunoscuți pentru măiestria lor de a ciopli lemnul.  Rudarii realizează obiecte de uz casnic din lemn, precum linguri, străchini, tăvi, pisătoare, tocătoare, albii, fuse, chiar și scaune sau suporturi. Se spune că la început aceștia au fost „căutători de aur”, lucrători în minele din Apuseni, care s-au reorientat în urma dispariției aurului.

Ca și în cazul argintarilor, talentul și pasiunea rudarilor se transmite din generație în generație. O dată cu meșteșugul se moștenesc și uneltele, pe care acum le mai găsești doar în gospodăriile oamenilor.

Lemnul prelucrat manual de către rudari trebuie să fie un lemn fără noduri și moale, cum este lemnul de plop, salcie sau tei. Realizarea fiecărui obiect presupune îndemânare, răbdare, vizune și  pasiune, acestea fiind trăsăturile specifice unui rudar.

În trecut îi găseam retrași în păduri, lângă ape la poalele munților, însă azi sunt răspândiți în toate zonele țării sau chiar în afara ei, ducându-și meseria mai departe și câștingându-și cu greu pâinea din vânzarea obiectelor realizate cu răbdare la ei în ogradă.

Nu există ateliere special amenajate în care rudarii performează, munca este dusă în ograda fiecăruia, fie sub acoperișul casei, al unui garaj sau al unui cort. Uneori ies în fața porții și lucrează de acolo. Este o strategie prin care își fac meseria mai vizibilă, iar potențialii clienți sunt mult mai încântați să cumpere când iau parte la realizarea produsului. Îi găsim și la târguri, alături de alte neamuri rome, în încercarea de a duce mai departe tradițiile și meșteșugul moștenit din tată în fiu.

La fel ca și în cazul altor meserii tradiționale rome, rudarilor le este foarte greu să își continue viața cu această meserie din pricina lipsei de promovare, meșteșugul acestora fiind pe cale de dispariție. Romii se identifică ca făcând parte dintr-un neam prin meseria dobândită din generație în generație, însă acesta nu este un factor diferențiator, ci un liant al tradiției rome. Cu toții doresc să își păstreze tradiția și meșteșugul.